Viata la Templul Shaolin

Viata la Templul Shaolin

Pentru a fi admis ca novice in templu, aspirantul trebuia sa posede anumite calitati fara de care nu ar fi putut sa faca fata vietii aspre, pline de privatiuni dar favorabila studiului sustinut specifica Ordinului Shaolin. Onestitatea, seriozitate, disciplina, dorinta de a studia si de a invata, capacitatea de a se supune regulamentului stric al templului, respect si supunere fata de maestrii si fata de conducatorii templului, buna cuvinta, capacitate de a depasii obstacolele ivite, disponibilitate la efort, acestea erau doar cateva dintre calitatile care erau necesare pentru a fi admis la Templul Shaolin.

Cel mai adesea, copii, in special copii orfani, erau admisi mai usor deoarece aveau avantajul ca putea fi formati si adaptati mai lesne la viata din Templu. De multe ori calugarii gaseau in fata intrarii in templu copii abandonati de parintii lor pe care ii adoptau. Alteori, parintii veneau cu copii lor si ii incredintau calugarilor cu dorinta de ai instrui si de ai educa intr-un mod de viata spartan. Cei care aveau copii la templu pentru instruire obisnuiau sa ofere periodic templului bani sau alte produse pentru ai ajuta pe calugari, dar si din respect si din recunostinta fata de munca maestrilor si a calugarilor.

Nu numai copii erau admisi in templu, ci si tinerii si chiar oameni mai inaintati in varsta, insa criteriile de admitere erau foarte stricte, dupa cum am vazut mai sus. De multe ori cei care doreau sa intre in Templu erau opriti la intrare unde puteu sa astepte mai multe zile si chiar saptamani fara a fi bagati in seama. Cea mai buna metoda de asteptare era sa stea in meditatie in tot acest timp, asa cum facuse odinioara Da Mo, preotul budhist (arhat) cel care a intemeiat ordinul Shaolin. In conceptia maestrilor, a calugarilor si a preotilor Shaolin cel care putea sa mediteze in continuu o buna bucata de vreme, de la cateva ore la cateva zile, era considerat apt pentru viata din templu deoarece isi putea disciplina si controla mai usor mintea si, ca atare, isi putea controla pornirile si viciile. Deigur ca, existau si candidati respinsi din diverse modive. Cele mai des invocate motive erau: incapacitatea adeptului de a face fata vietii si disciplinei din templu; labilitate psihica, ceea ce il putea transforma pe adept, cu timpul, intr-un pericol public; lipsa de respect fata de mai marii templui si fata de simbolurile Shaolin; comportament inadecvat; etc.

Odata primit in randurile calugarilor Shaolin urma o perioada foarte lunga si anevoioasa de instruire fizica, spirituala si psihica.

Viata la templul Shaolin nu era deloc usoara nici pentru novici, nici pentru cei avansati, iar antrenamentele erau intr-adevar foarte grele. Trebuia sa ai o vointa de fier si o dorinta foarte mare de a invata pentru a putea continua pregatirea. De cele mai multe ori, cei neobisnuiti cu o viata atat de grea si de umilitoare renuntau chiar inainte sa fi inceput sa invete ceva. Noii adepti trebuiau sa faca tot felul de munci istovitoare si, de multe ori, umilitoare precum caratul apei pe trepte, curatenia si mentinerea templului in conditii optime, etc. Acest program istovitor la care erau supusi incepatorii si care pe multi ii descurajau inca de la inceput, era menit sa-i invete pe aspiranti cu disciplina din templu, cu umilinta si cu respectul fata de maestrii lor. In acelasi timp, se urmarea imbunatatirea contitiei fizice si pregatire mentalului pentru lunga perioada de pregatire care va urma. Acesta era prima etapa pe care o parcurgeau noii veniti si care dura intre 1 si 2 ani.

Odata depasita aceasta perioada, cu corpul tonifiat si cu mintea pregatita de lunga perioada premergatoare de care am amintit mai sus, novicii incepeau instruirea propriu-zisa. Trebuia, mai intai sa stapaneasca tehnica pozitiilor si a deplasarilor. De aceea se punea mare accent pe stapanirea pozitiei de baza si anume, Ma Pu sau postura calaretului. Cu picioarele departate la circa doua latimi de umeri, cu genunchi flexati in asa fel incat coapsele sa fie aproape paralele cu solul, cu spatele drept, adeptul trebuia sa reziste in acest mod, treptat, de la cateva minute, in primele zile, pana la cateva ore, dupa cateva luni de practica. De multe ori, se foloseau si greutati pentru a amplifica pregatirea. Cel mai greu era sa tina in echilibru pe cap, pe genunchi si in maini castroane cu apa pe care nu trebuia sa le verse sau sa le scape pe jos. In acest ultim caz, orice tremur al corpului, orice miscare necontrolata, putea duce la varsarea apei sau chiar la rasturnarea si spargerea castroanelor si atunci trebuia sa repete exercitiul.

Urma apoi invatarea tehnicilor de lovire si a blocajelor cu bratele si cu picioarele de pe loc si apoi cu deplasare. La acest nivel se invatau foarte multe tehnici si combinatii. O etapa importanta si pasionanta era invatarea si studierea formelor traditionale (Tao) care se practicau intr-un numar impresionant. Asadar, se incepea cu tehnici de lupta fara arme pentru ca era foarte important sa fii capabil sa-ti folosesti si sa-ti stapanesti corpul inainte de a invata tehnici cu arme traditionale.

Studiul armelor traditionale incepea abia dupa cativa ani de antrenament intens fara arme si numai dupa ca elevul si-a insusit temeinic posturile, deplasarile, tehnicile de lovire cu bratele si cu picioarele, etc. Arma este considerata ca o prelungire a bratelor si de aceea trebuia sa-o simta asa cum isi simtea propriul brat. Acest lucru era posibil numai dupa multi ani de studiu serios in compania unor maestrii desavarsiti.

La Templul Shaolin erau multi maestri de arte martiale, fiecare din ei fiind experti intr-o specialitate anume. De altfel, personalul aflat in templu era compus din: preoti (acesta era practic rangul cel mai mare si cel mai greu de atins), calugari (care se imparteau in incepatori, semi-avansati si avansati) si maestrii de kung-fu (acestia erau in afara ordinului Shaolin dar erau foarte respectati si stimati). Astfel, unul manuia foarte bine bastonul lung, altul era foarte bun in lupta cu palosul sau cu sabia sau cu cutitele fluture, si asa mai departe. De asemenea, erau maestrii foarte buni in stilul tigrului, in stilul florii de prun, in stilul cocorului, in stilul dragonului, in stilurile interne, etc. Atunci cand un viitor calugar incepea sa invete Kung-fu, trecea pe rand pe la fiecare din acesti maestrii. Astfel, pe masura ca invatacelul isi insusea o anumita parte a artei Shaolin era trimis la alt maestru ca sa instruiasca in continuare. Desi tehnica fundamentala si principiile de baza erau aceleasi stilul era totusi diferit de la un templu la altul asa cum vom vedea la capitolul Templele Shaolin.

La Templul Shaolin nu se invata si nu se practica doar Kung-fu, respectiv, tehnica de lupta. Astfel, calugarii studiau si practicau Qi Gong, meditatia budhista, medicina traditionala, filosofie, scriere si caligrafie si alte discipline menite sa le desavarseasca pregatirea si sa le formeze personalitatea tinerilor aspiranti.

Perioada de instruire dura circa 15-20 de ani, timp in care incepatorul de odinioara devenea maestru in toata puterea cuvantului. Temeinic instruit, sigur pe el, pregatit sa infrunte orice pericol s-ar fi ivit, luptatorul aproape desavarsit care devenise, era gata pentru un ultim test, poate cel mai greu pe care il daduse vreodata. Trebuia sa parcurga mai multe incaperi unde il astepteu  foarte multe pericole mortale: trape care declasau sageti, sulite, lame asutite, etc.; manechine mobile din lemn care odata pornite se miscau in continuu lovind cu bratele si cu picioarele, lovituri pe care calugarul trebuia sa le blocheze sau sa le evite (asa-zisi oameni de lemn ai shaolin-ului a caror miscari erau controlate de un sistem de parghii si scripeti foarte sofisticat si care prin miscarea unuia antrena in miscare toate celelalte manechine); parcurgerea unor incaperi intunecate unde il asteptau tot felul de capcane si pe care trebuia sa le evite fara a se folosi de simtul vazului; respingerea atacurilor neprevazute din parte altor maestrii care atacau prin surprinde; etc. Fiecare dintre aceste incaperi prezenta un real pericol pentru cel care incerca sa le pacurga. Efectiv, se putea muri daca respectivul calugar nu era destul de bine pregatit si daca nu se concentra la maxim sau daca ezita. Legenda spune ca, foarte multi calugari Shaolin au murit incercand sa parcurga acest traseu mortal. In cele din urma, dupa ce a strabatut un traseu plin de pericole mortale, calugarul si, totodata, viitorul preot Shaolin, avea in fata o ultima provocare, un test important nu numai prin dificultate ci si prin consecintele imediate si mai ales viitoare. In cele din urma, calugarul se afla in fata unui cazan de dimensiuni mari plin cu carbuni incinsi si care avea pe manere incrustate doua animale sacre: tigrul si dragonul. Ca sa poata trece de acest ultim test, calugarul trebuia sa apuce cazanul inchins cu antebratele, sa il ridice si apoi sa iasa intorcand cazanul in partea opusa. In acest fel, ii ramaneau imprimate pe antebrate, pe viata, desenul celor doua animale sacre: dragonul pe antebratul drept si tigrul pe antebratul stang. Aceste desene erau diploma sau, mai degraba, semnul de recunoastere a preotilor shaolin. In acest moment, pregatirea era cu adevarat desavarsita. Trecuse testul vietii si al mortii. Din acest moment nimic nu il mai putea inspaimenta indiferent de natura pericolului ivit la un moment dat. Adeptul de odinioara devenise el insusi maestru si putea sa instruiasca novici la randul sau.

Preotii Shaolin erau foarte stimati dar si foarte temuti. Erau stimati datorita caracterului lor altruist dar si datorita cunostintelor lor in medicina naturista si erau temuti datorita tehnicii de lupta desavarsite pe care o posedau.

Pentru preotul Shaolin existau in acest moment doua optiuni: sa ramana in Templu si sa instruiasca noii veniti sau sa plece din Templu si sa traiasca ca un om obisnuit.

Din pacate, o mica parte a celor care au ales sa paraseasca Templul Shaolin s-au folosit de abilitatile capatete pentru a forma temutele Triade, care terorizau populatia prin impunerea fortata si brutala a unor taxe de protectie, etc. Se pare ca vechile triade sunt strbunii mafiei de astazi. Aceasta este o intr-adevar o pata neagra a traditiei Shaolin insa sub nici o forma nu o poate caracteriza.

Traditia Templului Shaolin a conservat si a influentat dezvoltarea artelor martiale traditionale chinezesti promovand nu numai o metoda spectaculoasa si eficienta de lupta ci si un mod de viata si chiar o educatie speciala sau, mai bine-zis, o auto-educatie.